Prelegere despre etică: Difference between revisions

Bineînțeles, citirea acestei descrieri ar putea să ne provoace durere, mânie, sau oricare altă emoție și am putea să citim despre durerea sau mânia cauzată de crimă, în alte persoane atunci când au aflat despre ea, dar toate acestea sunt pur și simplu fapte, fapte și fapte, și nimic care să aibă legătură cu etica. Și acum trebuie să spun că dacă mă gândesc la ceea ce etica chiar este cu adevărat, dacă ar exista o asemenea știință, rezultatul mi se pare destul de evident. Mi se pare evident că nimic din ce am putea gândi sau spune vreodată, nu poate fi ''lucrul''. Că nu vom putea scrie o carte științifică al cărei subiect să fie în mod intrinsec sublim și deasupra tuturor celorlalte subiecte. Eu pot doar să-mi descriu sentimentele prin metafora: dacă un om ar scrie o carte despre etică, o carte care chiar să fie despre etică, aceasta ar distruge, cu o explozie, toate celelalte cărți din lume. Cuvintele noastre, folosite cum le folosim în științe, sunt vase capabile numai să conțină și să transmită înțeles și sens, înțeles și sens ''natural''. Etica, dacă este ceva, este supranaturală, iar cuvintele noastre pot doar să exprime fapte; așa cum o ceașcă va conține doar o ceașcă plină de apă, chiar dacă voi turna peste ea un galon de apă. Am spus că în ceea ce privește faptele și propozițiile, nu există decât valori relative și un relativ bine, dreptate etc. Dați-mi voie, înainte să continui, să ilustrez acest lucru printr-un exemplu destul de evident. Drumul corect este drumul care duce în mod arbitrar spre un scop predeterminat și este clar pentru noi toți că nu este niciun sens să vorbești de un drum corect în afara unui scop predeterminat. Acum, haideți să vedem ce putem înțelege prin expresia „''drumul'' absolut corect”. Cred că ar fi drumul pe care ''oricine'', văzându-l, l-ar urma cu o ''necesitate logică'' sau s-ar simți rușinați dacă nu îl urmează. Și similar, ''binele absolut'', dacă este o stare de lucruri ce pot fi descrise, ar fi acela pe care oricine, independent de gusturi și înclinații, ar dori în mod ''necesar'' să-l dobândească sau s-ar simți vinovat dacă nu l-ar dobândi. Vreau să zic că o asemenea stare de bunuri e o himeră. Nicio stare de lucruri nu are, în sine, ceea ce mi-ar plăcea să numesc puterea coercitivă a unui raționament absolut. Atunci, ce avem noi toți - ca și mine - care suntem tentați de expresii precum „bine absolut” și „valoare absolută” etc., ce avem în minte și ce încercăm să exprimăm? Oricând încerc să-mi clarific acest lucru, este natural să-mi reamintesc cazuri în care cu siguranță aș folosi expresiile astea și m-aș afla în situația în care ați fi voi, dacă v-aș ține o prelegere despre psihologia plăcerii. Ce ați face în această situație ar fi să încercați să vă amintiți situații tipice în care ați simțit plăcere. Căci, având această situație în minte, tot ce v-aș spune ar deveni concret, și să spunem așa, controlabil. O persoană poate ar alege ca și cel mai bun exemplu senzația unei plimbări realizate într-o frumoasă zi de vară. Mă aflu în această situație, dacă vreau să-mi fixez în minte ce înțeleg prin valoare absolută sau etică. Și aici, în cazul meu, mereu se întâmplă ca ideea unei experiențe particulare să mi se prezinte ceea ce este, într-un sens, experiența mea ''par exellence'' și aceasta este motivul pentru care vă vorbesc acum, voi utiliza această experiență ca primul și principalul meu exemplu. (Cum am spus înainte, aceasta este o chestiune personală, iar alții ar putea găsi exemple mai frapante.) Voi descrie această experiență în ordine, dacă e posibil, pentru a vă determina să vă amintiți aceeași experiență sau experiențe similare, pentru a putea avea un câmp comun pentru investigația noastră. Cred că cel mai bun mod de a o descrie e să spun că atunci când o am, ''mă minunez de existența lumii''. Și am atunci înclinația să folosesc fraze precum „ce extraordinar este faptul că orice există” sau „ce extraordinar că lumea există”. Voi menționa o altă experiență imediat, pe care o cunosc și cu care mulți dintre voi ați putea fi familiarizați: aceasta este ceea ce unul ar putea să numească experiența sentimentului siguranței ''absolute''. Mă refer la starea de spirit în care unul este înclinat să spună „Mă aflu în siguranță, nimic nu mă poate răni, orice s-ar întâmpla.” Lăsați-mă să consider aceste experiențe, căci ele manifestă, cred, chiar caracteristicile a ceea ce noi încercăm să clarificăm. Și primul lucru pe care vreau să-l spun, este că expresia verbală, pe care o dăm acestor experiențe, este un nonsens! Dacă spun „Mă minunez de existența lumii”, folosesc necorespunzător limbajul. Permiteți-mi să explic acest lucru: are un sens perfect corect și clar să spun că sunt uimit de ceva ce există de fapt, cu toții înțelegem la ce mă refer atunci când spun că mă minunez de mărimea unui câine care este mai mare în proporții decât orice alt câine întâlnit de mine până acum sau de orice lucru care, în sensul comun al cuvântului, este extraordinar. În fiecare astfel de caz, mă minunez de ceva ce se întâmplă, despre care ''aș putea'' concepe să ''nu'' se întâmple. Mă minunez de mărimea acestui câine deoarece aș putea concepe un altfel de câine, anume unul de proporții obișnuite, de care nu ar trebui să mă minunez. Să spui: „Mă minunez de acesta și acesta să se întâmple” are sens doar dacă îmi pot imagina că acel lucru nu se întâmplă de fapt. În acest sens, cineva se poate minuna de existența unei case - să spunem - când o vede și nu a vizitat-o de foarte mult timp, iar între timp și-a imaginat că aceasta a fost distrusă. Dar este un nonsens să spui că mă minunez de existența lumii, pentru că nu-mi pot imagina lumea neexistând. Aș putea, desigur, să mă minunez că lumea este în jurul meu așa cum este. Dacă, de exemplu, aș avea experiența asta când mă uitam la cerul senin, aș putea fi uimit de cerul senin, în opoziție cu cazul în care e înnorat. Dar nu la asta mă refer. Eu sunt uimit de cer ca fiind ''ceea ce este''. Cineva ar fi tentat să spună că lucrul de care eu sunt uimit este o tautologie, mai exact cerul fiind albastru sau nefiind albastru. La fel se aplică și pentru cealaltă experiență pe care am menționat-o, experiența cu siguranța absolută. Toți știm ce înseamnă în viața de zi cu zi să fii în siguranță. Sunt în siguranță în camera mea, când nu pot fi călcat de un autobuz. Sunt în siguranță dacă am avut o tuse convulsivă, căci nu o mai pot face din nou. Să fii în siguranță înseamnă să fie imposibil fizic ca unele lucruri să mi se întâmple, deci este un nonsens să spun că sunt în siguranță ''orice'' s-ar întâmpla. Din nou, aceasta este o folosire greșită a cuvântului „siguranță”, cum celălalt exemplu a fost o folosire greșită a cuvântului „existență” sau „uimire”. Aș vrea să vă fac să înțelegeți, că o anumită folosire greșită, caracteristică limbajului nostru, se întâlnește în ''toate'' expresiile etice și religioase. Toate aceste expresii ''par'', la prima vedere, că sunt simple ''comparații''. Astfel, se pare că atunci când noi folosim cuvântul corect într-un sens etic, deși ce vrem să spunem nu e „corect” în sensul său trivial, este ceva similar și când spunem: „Acesta este un băiat bun”, deși cuvântul „bun” aici nu vrea să spună același lucru pe care l-ar spune în propoziția „Acesta este un bun jucător de fotbal”, pare să existe o oarecare similaritate.  Și când spunem: „Viața acestui om este valoroasă” nu ne referim la același sens ca atunci când vorbim despre o bijuterie valoroasă, dar pare să existe un fel de analogie. Toți termenii religioși par în acest sens să fie folosiți ca niște comparații sau în mod alegoric. Atunci când vorbim despre Dumnezeu și despre faptul că el vede tot, și când ne îngenunchem și ne rugăm lui, toți termenii noștri și acțiunile noastre par să facă parte dintr-o grandioasă și elaborată alegorie care îl reprezintă ca o ființă umană extrem de puternică a cărei îndurare încercăm să o câștigăm etc., etc. Dar această alegorie descrie, de asemenea, experiența la care tocmai m-am referit. Căci prima dintre ele este, cred, exact acel lucru la care se referă când spun că Dumnezeu a creat lumea și experiența siguranței absolute a fost descrisă spunând că ne simțim în siguranță în mâinile lui Dumnezeu. A treia experiență de același fel este aceea de a se simți vinovat și, din nou, a fost descrisă de fraza că Dumnezeu nu este de acord cu conduita noastră. Astfel, în limbajul etic și religios se pare că folosim constant comparații. Dar o comparație trebuie să fie comparația a ''ceva''. Și dacă pot descrie un fapt prin intermediul unei comparații, trebuie să fiu capabil să renunț la respectiva comparație și să descriu faptele fără ea. Acum, în acest caz, imediat ce încercăm să renunțăm la comparație și pur și simplu să afirmăm faptele ce se află în spatele acesteia, constatăm că nu există asemenea fapte. În consecință, ceea ce inițial a părut a fi o comparație, acum pare a fi un simplu nonsens. Cele trei experiențe pe care vi le-am menționat (și aș fi putut adăuga și altele) par, celor care le-au experimentat, de exemplu mie, să aibă într-un anumit sens, o valoare intrinsecă, absolută. Dar când spun că sunt experiențe, cu siguranță sunt fapte; au avut loc atunci și acolo, au durat o anumită perioadă de timp definită și, în consecință, pot fi descrise. Și, din ceea ce am spus acum câteva minute, trebuie să admit că este un nonsens să spui că au valoare absolută. Și îmi voi întări ideea spunând „Paradoxul este că o experiență, un fapt ar părea să aibă o valoare supranaturală.” Există un mod în care aș fi tentat să întâlnesc acest paradox. Permiteți-mi întâi să consider, din nou, prima noastră experiență, de a ne minuna de existența lumii și permiteți-mi  să o descriu într-un mod puțin diferit; cu toții cunoaștem ceea ce în viața de toate zilele este un miracol. Evident, el este un simplu eveniment, nemaivăzut până acum. Să presupunem acum că un astfel de eveniment a avut loc. Să luăm spre exemplu cazul în care unuia dintre voi i-ar crește dintr-o dată un cap de leu și ar începe să ragă. Cu siguranță ăsta ar fi un lucru de-a dreptul extraordinar, cât îmi pot eu imagina. Acum, oricând ne-am reveni din surpriza noastră, ce aș sugera este să aducem un doctor și să investigăm cazul din punct de vedere științific, și dacă nu ar fi că l-am răni, aș cere să i se facă o vivisecție. Dar unde ar mai fi atunci miracolul? Este clar că atunci când ne uităm la lucruri în acest fel, tot ce este miraculos a dispărut; cu excepția cazului în care ceea ce noi înțelegem prin acest termen este doar un fapt ce nu a fost încă explicat de către știință, care din nou înseamnă că până acum am eșuat să grupăm acest fapt cu altele într-un sistem științific. Asta arată cât de absurd este să spui „Știința a demonstrat că nu există miracole”. Adevărul este că modul științific de a privi un fapt, nu este modul de a-l privi ca pe un miracol. Căci, imaginați-vă orice fapt ați vrea, el nu este în sine miraculos în sensul absolut al acelui termen. Căci, observăm acum că am folosit cuvântul „miracol” într-un sens relativ cât și absolut. Și voi descrie acum experiența de a se minuna de existența lumii spunând: este experiența de a vedea lumea ca pe un miracol. Acum sunt tentat să spun că expresia corectă în limbaj pentru miracolul existenței lumii, deși nu este o propoziție ''în'' limbaj, este existența limbajului însuși. Dar ce înseamnă atunci să fii conștient de acest miracol uneori, și alteori nu? Tot ce am spus prin mutarea expresiei miraculosului, de la o expresie formulată ''cu ajutorul'' limbajului, la o expresie ''prin existența'' limbajului, este, din nou, că nu putem să exprimăm ceea ce vrem să exprimăm și că tot ce spunem despre miraculosul absolut rămâne un nonsens. Acum răspunsul la toate acestea vă va părea perfect clar multora dintre voi. Veți spune: Păi, dacă unele experiențe ne tentează constant să le atribuim o calitate pe care o numim valoare, absolută sau etică, și importanță, asta arată simplu că prin aceste cuvinte noi ''nu'' înțelegem un nonsens, și că până la urmă tot ce înțelegem spunând că o experiență are valoare absolută, este doar ''un fapt ca oricare alte fapte'', și totul se reduce la concluzia că încă nu am reușit să găsim o analiză  corectă din punct de vedere logic a ceea ce înțelegem prin expresiile noastre etice și religioase. Acum, când mi se reproșează acest lucru, imediat văd, clar, ca într-o străfulgerare, nu doar că nicio descriere la care m-aș putea gândi nu ar putea descrie ce înțeleg prin valoare absolută, dar aș respinge fiecare descriere semnificativă pe care oricine mi-ar sugera-o, ''ab initio'', pe baza că are semnificație. Asta ca să spună: Înțeleg acum că aceste expresii lipsite de sens nu erau lipsite de sens din cauză că nu am găsit încă expresia corectă, ci pentru că lipsa lor de sens era tocmai esența lor. Căci tot ceea ce am vrut să fac cu ele a fost doar ''să trec dincolo'' de lume și asta înseamnă a spune dincolo de semnificația limbajului. Tendința mea, și cred că tendința fiecărui om care a încercat vreodată să scrie sau să vorbească Etică sau Religie, a fost de a trece de granițele limbajului. Această încercare de a trece de zidurile închisorii noastre este complet și absolut lipsită de speranță. Etica, atâta timp cât pornește de la dorința de a spune ceva despre sensul ultim al vieții, despre binele absolut, despre valoarea absolută, nu poate fi o știință. Ce spune, nu adaugă nimic în plus cunoștințelor noastre, în vreun sens. Dar este o dovadă a tendinței minții omenești pe care personal, nu pot să nu o respect profund și pe care nu aș ridiculiza-o pentru nimic în lume.